Patru nume de soiuri, câteva etichete de epocă și o întrebare simplă: ce anume a numit Ambrosi? Pagina separă ce se poate citi pe o etichetă de ce se poate dovedi într-un catalog.
Fetească Regală
Fetească Regală este soiul care îi datorează numele lui Michael Ambrosi jun. În jurul anilor 1920, la Gräfenberg, el făcea selecții de clone pentru Mädchentraube (Fetească), Königsast și Riesling Italian; în aceeași perioadă apare, cel mai probabil, și numele Fetească Regală. Broșura familiei îl numește „nașul” soiului.
În germană, numele sună ca o titulatură: Königliche Mädchentraube; în maghiară, Királyleányka. În toate trei limbile, ideea este aceeași — o Fetească „regală”, o selecție înnobilată. Astăzi soiul acoperă aproximativ 12.661 ha în România și este cel mai cultivat din țară.
Succesul nu explică originea. Fetească Regală nu a fost „inventată” de Ambrosi în laborator; a fost numită și multiplicată de o pepinieră care avea deja soiurile, clientela și catalogul. Este o distincție importantă: între a crea un soi și a-i da un nume care rezistă un secol. Un nume nu se impune prin decret, ci prin catalog, prin butași și prin recoltă, an după an.
Traminer
Traminer apare în articolul din 1909 printre soiurile care, în medie, dădeau 15–25 hl la iugăr (5.700 m²) — alături de Mädchentraube și Ruländer. Nu era un soi de masă, ci unul de vin aromatic, cultivat în amestecurile vechi ale podgoriilor transilvănene.
Articolul îl menționează în contextul trecerii de la „soiurile vechi, moștenite, cultivate în amestec” la „soiurile pure”. Pentru viticultori, această schimbare era mai greu de acceptat decât altoirea: altoiul salva via, dar soiul pur schimba gustul. Traminerul era un soi de mic randament, cu o aromă care nu seamănă cu a Feteascăi; într-o podgorie replantată, el reprezenta continuitatea gustului vechi.
Nu avem o etichetă Traminer în arhivă. Avem însă un text tehnic care îi fixează randamentul și un context care explică de ce un soi aromat putea deveni un argument de vânzare. Absența etichetei nu este o absență a vinului; este o absență a hârtiei. O absență care spune ceva despre ce s-a păstrat și ce nu.
Mädchentraube
Mädchentraube este numele german al Feteascăi — „poama fetei”. În articolul din 1909 apare printre soiurile mai puțin roditoare, cu 15–25 hl la iugăr, în timp ce Gornisch și Welsch Riesling ajungeau la 80–100 hl în anii buni. Diferența nu era o ierarhie de calitate, ci o economie.
La Gräfenberg, Michael Ambrosi jun. a făcut selecții de clone tocmai pentru Mädchentraube, Königsast și Riesling Italian. „Königliche Mädchentraube” — Fetească Regală — este numele care leagă selecția de pepinieră de soiul de astăzi. În maghiară, Királyleányka păstrează aceeași imagine.
Aici este miezul poveștii soiului: nu un moment de inspirație, ci o serie de decenii în care un nume german, unul maghiar și unul românesc descriu aceeași vie. Ambrosi a lucrat în toate trei limbile; numele care a rămas este cel românesc. Aceeași vie, trei nume: unul de soi, unul de titlu, unul de zi cu zi. Arhiva le folosește pe toate, iar etichetele aleg, de obicei, pe cel care se vindea mai bine.
Rheinriesling
Riesling este un nume care încurcă. Etichetele Ambrosi poartă „Riesling”; articolul din 1909 vorbește despre Welsch Riesling, soiul care dădea 80–100 hl la iugăr în anii buni, și despre Riesling Italian, pentru care jun. selecta clone la Gräfenberg. Rheinriesling — Rieslingul renan — este alt soi, cu altă origine și alt profil.
Confuzia nu este a noastră; este a unei piețe în care „Riesling” ajunsese un nume generic pentru vinuri albe de calitate. Un catalog care promitea „Riesling” putea vinde un Welschriesling, pentru că numele funcționa atunci ca termen de comerț, nu ca denumire de origine. Pentru un cumpărător, numele conta mai mult decât ampelografia.
Arhiva nu ne permite să spunem ce soi anume a stat într-o sticlă din 1930. Ne permite însă să spunem ce soiuri numeau documentele și ce randamente aveau. Onestitatea aceasta este mai interesantă decât o etichetă sigură pe un vin pe care nu l-am gustat. Nu avem nevoie de mai multă siguranță; avem nevoie de mai multă precizie.
Reconstrucție
Etichetele sunt partea cea mai vizibilă a arhivei: Ambrosi Imperial, Ambrosi Privat, Neuburger, Riesling, Aurul Târnavei. Sunt tipărite, colorate, uneori cu un blazon; fiecare promitea o casă, un rang, o origine. Niciuna nu poartă un an de recoltă.
Reconstrucția începe aici, cu o disciplină: nu inventăm vintage-uri, nu completăm etichete lipsă, nu transformăm o mențiune de pe o hârtie într-o promisiune de gust. Putem reconstitui numele, grafica, contextul și piața. Nu putem reconstitui vinul. Reconstrucția nu este o restaurare de obiect; este o reconstrucție de înțeles.
Ce rămâne de făcut este mai modest și mai util: să citim etichetele împreună cu documentele, să spunem ce știm despre fiecare nume și să păstrăm diferența dintre un produs de azi și un document de ieri. O casă care își reconstruiește trecutul trebuie să înceapă prin a nu-l inventa. Restul — sticla, gustul, anul — rămâne pentru cei care vor putea citi un document și vor putea deschide o sticlă.
