Povestea

Un nume din Târnava

Mediașul stă în mijlocul ținutului pe care sașii l-au numit Weinland, Țara Vinului, și pe care Johannes Honterus îl trece ca atare pe harta Transilvaniei tipărită la Basel în 1532. Cultura viței de vie era aici o îndeletnicire mai veche decât orice statistică: lucrarea lui Hans Acker despre „800 de ani de cultură a viței de vie în arcul carpatin” o așază în rândul celor mai vechi din regiune. În acest peisaj, familia Ambrosi apare ca o veche familie de viticultori din zona Târnavei, cu gospodăria mutată, la un moment dat, la Mediaș. Pentru primele generații nu avem nici portrete, nici acte; avem doar formula pe care broșura familiei o păstrează: „o veche familie de viticultori din Târnava, ulterior cu sediul la Mediaș”.

Michael Ambrosi sen. se naște în 1862. În 1875, la treisprezece ani, îi moare tatăl, iar școala se oprește acolo unde se opreau atunci multe școli de sat: la vârsta la care un băiat putea ține o unealtă în mână. Nu urmează niciun institut, nicio academie; nu pleacă la Viena și nu trece granița. Rămâne acasă, la viile, la terenurile arabile și la pășunile familiei, care devin, după cuvântul broșurii, școala lui. Cine vrea să înțeleagă de unde vine autoritatea lui tehnică de mai târziu — referatul, comisia, cursurile ținute în fața viticultorilor — trebuie să înceapă aici: nu dintr-o diplomă, ci din zeci de recolte și din anii în care a învățat ce face o rădăcină primăvara.

Viile pe care le lucra erau cele vechi ale zonei, așa cum avea să le descrie fiul său într-un articol din 1909: podgorii sădite cu sute de ani în urmă, reînnoite mereu prin marcote (Ableger), cu rădăcini foarte aproape de suprafață, în rânduri neregulate, cu soiuri amestecate. În asemenea vii, fiecare lucrare se făcea după ochi și după anotimp, nu după un plan. Nu era un deficit de inteligență, ci o agricultură a reproducerii: butucul se înmulțea din butucul vecin, iar soiul se păstra prin obicei, nu prin selecție. Pe atunci nimeni din vale nu văzuse filoxera; flagelul fusese semnalat în Franța în 1863, dar avea să ajungă la Târnava abia în 1889.

În 1875, când băiatul de treisprezece ani a ieșit din școală, nimic nu lăsa să se vadă ce avea să urmeze: nici o pepinieră, nici un catalog, nici un vagon de vițe. Doar un nume de familie și un pământ care trebuia lucrat. Peste un secol, același nume avea să fie rostit în legătură cu replantarea Europei, iar un strănepot, Hans Ambrosi, avea să scrie peste șaizeci de cărți despre vin. Lanțul dintre cele două momente trece prin patru generații — Michael sen. (1862–1933), Michael jun. (1880–1940), Alfred (1895–1974) și Hans (1925–2012) — și prin câteva documente care s-au păstrat din întâmplare: un pliant, un catalog, o scrisoare, o etichetă. Capitolul următor începe în momentul în care pământul acesta a fost amenințat cu dispariția.

Filoxera și Comisia de vie

Filoxera apare în Franța în 1863. În Transilvania ajunge în 1889, iar primele atestări sunt chiar în zona Târnavei. La sfârșitul anilor 1800, Transilvania cultiva aproximativ 10.650 de hectare de vie, dintre care 6.760 în zona Târnavei și între 920 și 1.520 în celelalte trei zone viticole. Nu erau cifre abstracte: din ele trăiau producția și comerțul de vin ale zonei, iar dispariția lor însemna dispariția unei economii. Fiul avea să scrie în 1909 ce s-a întâmplat de fapt: în anii 1890 filoxera a lucrat cel mai rău, iar împreună cu mana (peronospora), căreia i se dădea atunci prea puțină atenție, a reușit să distrugă practic toate podgoriile din ținuturile Kokelului și Mureșului, acolo unde creșteau cele mai nobile vinuri ale Transilvaniei.

Răspunsurile autorităților au fost, după același text, severe dar nesigure: s-a impus smulgerea forțată a viilor, cu costuri mari și rezultate mici, pentru că în locul unui focar stins apăreau altele. S-a încercat apoi tratamentul chimic al solului, cu sulfură de carbon injectată în doze de 24–28 de grame pe metru pătrat; funcționa doar pe soluri ușoare și uscate, iar în podgoriile bătrâne, cu rădăcini la suprafață și rânduri neregulate, era aproape imposibil de aplicat uniform. Michael Ambrosi sen. a înțeles, după mai multe vizite de informare și de studiu, că soluția nu putea veni din compromisuri locale. A înaintat atunci un referat Consiliului Asociației Agricole Săsești, cu propunerea directă de a se înființa o Comisie Viticolă pentru preîntâmpinarea și reducerea efectelor filoxerei.

Comisia a fost înființată, iar Michael Ambrosi a fost numit președinte al ei începând cu 1889. În 1892, Friedrich Caspari se întoarce de la studiile de lângă Viena — la școala de viticultură de la Klosterneuburg — și este numit comisar de stat pentru combaterea filoxerei. Cei doi încep o colaborare strânsă care ține zece ani și se compune, după formularea broșurii, din „numeroase cursuri și șezători”: lecții pentru viticultori, ședințe de comisie, decizii tehnice luate împreună. Unul venea din instituție, celălalt din școala vieneză și din autoritatea statului; împreună au acoperit exact anii în care Transilvania a trecut de la smulgerea viilor la altoirea lor.

Împărțirea sferelor de influență dintre cei doi se vede la începutul anilor 1900. Caspari și-a dedicat efortul Europei de Vest — Transilvania, Ungaria, Austria, Germania, Liechtenstein, Rusia — și puțin Valahiei, în calitate de director al pepinierelor Principelui Știrbey de la Drăgășani, cu o pepinieră și la Joita, lângă București. Ambrosi s-a concentrat pe Transilvania, Valahia, Moldova, Basarabia și Țările Baltice, prin toate pepinierele și culturile pe care le avea, fără să neglijeze nici vestul, prin pepinierele de la Aiud. Mai târziu avea să adauge Africa de Sud. În 1901 devine membru al Consiliului Asociației, reprezentând cultivatorii sași până la sfârșitul vieții.

Comisia din 1889 nu a oprit filoxera — nimeni nu putea, la acea dată. A oprit însă haosul: a dat zonei un interlocutor, o procedură și zece ani de experiență comună. În arhiva familiei, anul 1889 apare de două ori: o dată ca data amenințării și o dată ca data instituției create ca răspuns. Este o coincidență de calendar pe care familia a păstrat-o, iar istoria de față o păstrează la rândul ei.

Al doilea pionier

Școlile lui sunt consemnate cu precizie de registru: Școala Agricolă din Mediaș între 1894 și 1897, apoi Școala de Lăptărie din Sárvár, în Ungaria, între 1897 și 1898, și, în 1903, absolvirea școlii superioare de viticultură de la Budafok. Pare un traseu neobișnuit pentru un viitor viticultor — de ce lapte, de ce Budafok? —, dar are logica epocii: la Mediaș se învăța agricultura de bază, la Sárvár se învăța prelucrarea unui produs, o competență de cramă și de laborator, iar la Budafok, centrul vinicol al Budapestei, se învăța viticultura de mari dimensiuni. Între aceste școli, Michael jun. a fost și profesor la Școala de ucenicie agricolă din Mediaș — o funcție care explică de ce prima lui carte este, înainte de toate, un manual.

În 1902 preia inițiativa cumpărării unei proprietăți la Aiud, care avea să devină renumita pepinieră „Ambrosi, Fischer & Co.”. Numele firmei se fixează în 1905, iar din 1912 Michael jun. o conduce. Catalogul din 1936–1937 păstrează tot ce era nevoie să știe un cumpărător: sediul la Aiud, județul Alba, calitatea de membru al Asociației Generale a Pepinieriștilor din România, contul la CEC nr. 43.026 și telefonul Aiud 22. Tot acolo stau, în ordine, nouă condiții de vânzare: cataloagele anterioare se anulează; comenzile nu se pot retrage; autenticitatea varietăților este garantată, cu înlocuirea soiului greșit livrat, dar fără despăgubiri mai mari decât valoarea plantelor din factură; plata se face cu un avans de o treime din prețul comenzii, restul prin ramburs; ambalajul și încărcarea în vagon costă 5–10% din factură, cu un minimum de 60 de lei; reclamațiile se primesc în opt zile; litigiile se judecă la Aiud sau la Alba Iulia. Ultima condiție adaugă un detaliu care spune totul despre firmă: „de la existența de peste 35 de ani a firmei noastre nu au avut clienții noștri niciodată motivul de a-și aduce plângerile înaintea instanțelor publice”.

În 1906 publică „Der praktische Weinbauer”, cartea care avea să aibă trei ediții: 1906, 1911 și 1925. În 1913, la Craiova, apare ediția românească — „Podgoreanul priceput. Călăuză practică pentru cultura rațională a viței de vie potrivit cu natura terenurilor și cu condițiunile climaterice din România”, la Institutul de Arte Grafice „Samitca”, cu prețul de 2,50 lei. Pagina de titlu îl prezintă pe autor ca „Asociat și Director al Pepinierelor Principelui B. Știrbey din Buftea”. Manualul explică altoiul, portaltoiul și plantarea pentru cei care lucrau în vie, nu în amfiteatru, iar cele trei ediții germane arată că nu era o carte de circumstanță: cererea a ținut nouăsprezece ani.

Legătura cu România nu începe însă cu cartea. Din 1904 colaborează cu Principele Știrbey, pentru că exporta masiv către România încă din anii anteriori; înființează pentru acesta o plantație de pomi la Buftea, de 10 hectare, care ajunge în 1909 la 50 de hectare, și se îngrijește de 30 de hectare de caise și prune. În 1907 devine asociat și director al pepinierelor Știrbey. Face în aceeași perioadă vizite de studiu în Imperiul Austro-Ungar și intră în legătură cu vinificatori, extinzând aria de export a pepinierelor transilvănene către aceeași piață în care exporta și Caspari.

Sfârșitul lui este consemnat în două feluri, chiar în broșura familiei: antetul îi dă anii 1880–1940, iar textul spune că s-a mutat la Sibiu în 1937 și că „a închis ochii” puțin după împlinirea vârstei de 61 de ani, ceea ce ar însemna 1941. Istoria de față păstrează anii din antet și semnalează diferența, fără să o ascundă sub o dată rotundă. „Al doilea pionier” nu este un titlu de curtoazie: tatăl a creat instituția și a impus altoiul ca răspuns public; fiul a construit firma, cartea și rețeaua de export care au dus altoiul în mii de podgorii.

Pepinierele

Cea mai mare dintre pepiniere nu era la Aiud, ci la Buftea, lângă București, în complexul Principelui Știrbey. Acolo, zona de viță de vie avea 40 de hectare de podgorie de butași și 12 hectare de școală de viță altoită, iar irigațiile furnizau aproximativ trei milioane de litri de apă pe zi. Se produceau anual 8–10 milioane de butași, folosiți în propria școală, vânduți în țară sau exportați în Țările Baltice. Primăvara, în timpul altoirii și al livrărilor, lucrau zilnic în jur de 800–1000 de persoane, marea majoritate localnici; angajații de la Buftea fuseseră specializați la Aiud. Nu era o grădină de butași, ci o fabrică sezonieră de viță, al cărei întreg flux se învârtea în jurul unei singure operații: unirea unui portaltoi american cu un altoi european.

De ce atâta grijă pentru rădăcină? Pentru că, după cum scria Michael jun. în 1909, de alegerea corectă a portaltoiului atârnau în primul rând reușita și durabilitatea plantației. Riparia portalis mergea doar pe soluri fertile, adânci, nici umede, nici prea uscate, și nu suporta mai mult de aproximativ 12% calcar: peste acest prag vițele se îngălbeneau de cloroză și piereau. Rupestris monticola era bună doar pe soluri ușoare, uscate, în poziții înalte și calde; în soluri grele lemnul nu se cocea. Solonis rezista la umezeală și la calcar până la 25%, dar nu se unea bine cu soiurile locale și, după cercetările mai noi, nu rezista complet filoxerei. Concluzia articolului este o lecție de agricultură comparată: nu există un portaltoi universal, ci unul potrivit fiecărui sol.

Articolul descrie apoi încrucișările care schimbau regulile: Riparia × Rupestris 101, cu toleranță până la 38% calcar, „menită să înlocuiască Rupestris monticola”; Solonis × Riparia, pentru soluri umede și legate; Berlandieri × Riparia 157, care creștea chiar și pe soluri aproape de calcar pur, cu peste 50% carbonat. Calcarul se măsura cu calcimetrul Bernard; solul se pregătea prin rigol la 60–80 cm, cu hârlețul și lopata, pentru că explozivii erau aici aproape necunoscuți; plantarea se făcea la cel puțin 120 cm.

Tehnica altoirii este descrisă în amănunt. La altoirea verde, portaltoiul american se sădea cu doi ani înainte, iar în al treilea an, pe la mijlocul lui mai, se altoia prin copulație simplă la 60–80 cm; lăstarii portaltoiului se rupeau mereu, pentru ca vlăstarul nobil să primească toată forța. Cea mai pretențioasă era „altoirea cu mușchi”: vițele altoite prin copulație englezească se țineau în lăzi căptușite cu mușchi, la 20–24°C și umezeală constantă, până apărea calusul; apoi se scoteau în școală, plantate după metoda Richter, în rânduri la 120–140 cm. La scoatere se sortau în două clase: prima, cu lăstar de cel puțin 30 cm și rădăcini frumoase, se vindea cu 180–400 de coroane mia; a doua, cu rădăcini slabe și sudură incompletă, cu 60–100 de coroane. Articolul spune limpede de ce: numai o sudură completă între portaltoi și altoi dă butuci durabili.

La treizeci de ani distanță, catalogul din 1936–1937 arată aceeași firmă într-o altă lume. La Aiud, pepiniera de vițe altoite fusese „cu mult restrânsă” sub noua lege a viticulturii, dar se folosea „aproape exclusiv” Berlandieri × Riparia ca portaltoi; sera nouă, deși mică, permitea înmulțirea plantelor care altfel se importau greu. Prețurile se dădeau în lei, pentru mia de bucăți, iar „Berlandieri × Riparia Tel. Sel. Ambrosi” apărea ca produs propriu, la 1800 de lei mia de vițe cu rădăcini și 3000 de lei mia de vițe altoite. În prefață, editorii scriu un lucru care sună ca un ecou al articolului din 1909: viitorul este al încrucișărilor de Berlandieri × Riparia. O pepinieră nu vinde doar butași, ci o decizie tehnică luată cu un an înainte și o garanție de soi, iar cine greșește plătește cu trei ani de podgorie. De aceea istoria acestor pepiniere se citește ca o istorie de infrastructură: școală de ucenici la Aiud, vagoane spre Țările Baltice, mii de hectare care depindeau de o rădăcină bine aleasă.

Fetească Regală

După 1919, când a preluat viile tatălui la Mediaș-Gräfenberg, Michael jun. a început la Gräfenberg un program de selecție de clone pentru trei soiuri: Mädchentraube (Feteasca), Königsast și Riesling Italian. Selecția de clone însemna, în practica vremii, alegerea butucilor-mamă după rod, sănătate și tipicitate și înmulțirea lor separată, an după an, până când descendența se dovedea stabilă. Era o muncă de răbdare, fără rezultat vizibil imediat, într-o podgorie care tocmai fusese replantată după filoxeră. Din aceeași perioadă datează și selecțiile de clone pentru butași Rip. × Berlandieri, vândute sub numele „Selecția Ambrosi”.

Catalogul din 1936–1937 păstrează urma acestei lucrări, dar și o distincție pe care azi nu o mai facem. La numărul 8 stă „Fetească (Mădchentraube, Leányka)”, descrisă ca „o specialitate veche din Ardeal, care acolo, pe lângă o recoltă destul de bună, produce vinurile cele mai superioare”; la numărul 24 stă „Fetească regală”, „varietate preferată pentru producția extraordinar de abundentă, dând în același timp și un vin foarte bun de masă”, cu coacere în perioadele III–IV și altoită pe Berlandieri × Riparia 5 C. Două intrări, două soiuri, în același catalog, la aproape cincizeci de ani după ce filoxera intrase în vale. Pentru cumpărătorul din 1936 diferența conta: una era soiul vechi al Ardealului, cealaltă era soiul care umplea butoaiele.

Când apare numele „Fetească Regală”? Broșura familiei dă două răspunsuri, amândouă prudente. La pagina 5: Ambrosi „a denumit soiul Fetească Regală la Mediaș în jurul anilor 1920”. La pagina 9: „Probabil e perioada în care apare și Feteasca Regală”, iar Michael jun. ajunge astfel „nașul” numelui. Istoria de față păstrează această prudență: nu există un act de botez al soiului, ci o practică de selecție la Gräfenberg și un nume care se impune în cataloagele firmei. În germană, soiul este cunoscut ca Königliche Mädchentraube; în maghiară, ca Királyleányka — „fiica regelui”, o rudă de nume cu „feteasca” românească.

Mai puțin vizibil, dar la fel de important este celălalt nume pe care firma l-a pus pe piață: „Selecția Ambrosi” pentru portaltoii Rip. × Berlandieri. În catalogul din 1936, această selecție apare alături de Berlandieri × Riparia Teleki 8 B, Kober 5 BB și 5 C, cu prețuri comparabile — semn că nu era un adaos comercial, ci un produs concurent, evaluat pe aceeași piață. O casă de pepinieră care își numește propriul portaltoi și propriul soi de struguri nu mai vinde doar material săditor: vinde o selecție, adică o judecată tehnică repetată ani la rând, cu riscul de a fi contrazisă de recoltă.

Astăzi, Fetească Regală acoperă aproximativ 12.661 de hectare în România și este cel mai cultivat soi de viță de vie din țară. Este o longevitate neobișnuită pentru un nume dat de o firmă particulară în anii interbelici, iar ea nu se explică printr-o campanie publicitară — nu exista așa ceva —, ci prin faptul că soiul s-a dovedit productiv și sigur în podgorii foarte diferite. Familia a pierdut pepinierele, depozitele și o parte din arhivă; numele soiului a rămas, pentru că numele soiurilor se scriu în catalog, apoi în lege și, în cele din urmă, în vie.

Gräfenberg și Mediaș

Domeniul Gräfenberg apare, în fotografia din broșură („Privire asupra domeniului Gräfenberg din Mediaș”), ca un peisaj de podgorie tăiat în rânduri drepte, cu clădiri de gospodărie la margine. Aici preia Michael jun. viile tatălui în 1919; în 1924 se mută la Mediaș. Suprafețele consemnate sunt de 20 de hectare la Mediaș, plantate cu viță de vie și cu butași hibrizi americani, și de 70 de hectare la Crăciunel. Ultima cifră are o soartă aparte: după naționalizare, acea suprafață a devenit baza actualei Stațiuni de Cercetare pentru Viticultură și Vinificație de la Blaj. O podgorie de familie a ajuns astfel infrastructură de cercetare — o continuitate pe care nimeni nu o plănuise.

A doua moștenire nu era pământ, ci logistică. Ambrosi a deținut depozitele logistice de vin ale Transilvaniei la Mediaș, o poziționare datorată accesului la calea ferată, pe atunci principala modalitate de transport. Un vagon de vițe altoite pornea spre Țările Baltice, un vagon de vin pornea din Mediaș spre pivnițele din vest, iar ambele treceau prin aceleași gări. Depozitul făcea din oraș un nod, nu doar un loc de producție, iar pentru o firmă care vindea butași și vin deopotrivă, nodul conta mai mult decât podgoria.

Documentele păstrate arată această parte comercială mai bine decât orice text. Un plic interbelic poartă antetul „Viile și Pivnițele Ambrosi, Mediaș”; etichete precum „Ambrosi Imperial” și „Ambrosi Privat” circulau pe piață; un antet din 1912 și o carte poștală din 1916 așază firma în viața orașului. Reclamele din presă — Revista economică, Sibiu, 1901; Bunul econom, Orăștie, 1905; Gazeta Transilvaniei, Brașov, 1906 — arată o casă care își cumpăra spațiu publicitar cu regularitate. Un „Buletin de expertiză Ambrosi” și un catalog interbelic arată că firma își certifica marfa, iar o carte poștală din Crăciunel, păstrată în arhiva doamnei Binder Rosemarie, arată că domeniul de la Crăciunel avea viața lui cotidiană. Nu erau gesturi de vanitate: erau instrumente de vânzare pentru un produs care trebuia să ajungă la cumpărător înainte să se strice.

În 1933, Michael Ambrosi jun. devine primar al Mediașului. Este același an în care moare tatăl său, Michael sen. (1862–1933): un an care închide o generație și deschide o funcție publică. Sursele familiei nu spun cum a arătat mandatul — broșura îl consemnează în câteva cuvinte —, dar spun ce însemna numele în oraș: o firmă care exporta viță în Țările Baltice, o pepinieră la Aiud, depozitele de vin ale Transilvaniei și un primar ieșit din aceeași familie. În 1937 se mută la Sibiu, unde își încheie viața.

Gräfenberg și Mediaș nu sunt, la urma urmei, două locuri, ci două funcții ale aceleiași afaceri: podgoria care produce și orașul care expediază. Un vizitator care urcă azi printre vii vede peisajul; unul care citește cataloagele vede rețeaua. Istoria familiei are nevoie de amândouă, pentru că nici una singură nu explică de ce numele Ambrosi a ajuns să însemne ceva în mai multe țări.

Recunoaștere și exil

În 1925, Michael jun. susține la Koblenz, în Germania, un referat despre „întinerirea podgoriilor”. Teza lui era simplă și, pentru publicul german, incomodă: podgoriile de butași altoiți din Transilvania dădeau producție mai mare și calitate mai bună. În 1929 urmează referatele de la congresul internațional de agricultură de la București. Între cele două date, firma din Aiud își tipărește cataloagele, iar pivnița din Mediaș își vinde vinul sub etichete proprii: două fețe ale aceleiași autorități tehnice, una tipărită, cealaltă turnată în sticlă.

Regele Carol al II-lea îi conferă două distincții: „Grad de cavaler al Coroanei României” și ordinul „Servicii de agricultură”. Broșura notează, între paranteze, că titlul este o traducere din germană, ceea ce spune ceva despre limba în care documentele au ajuns la urmași. Urmează anii de maturitate — 1933, primar al Mediașului; 1937, mutarea la Sibiu — și apoi sfârșitul, consemnat de surse în două feluri: antetul îi dă anii 1880–1940, iar textul spune că „închide ochii” puțin după împlinirea vârstei de 61 de ani, ceea ce ar însemna 1941. Istoria de față folosește anii din antet și lasă diferența la vedere, pentru că o biografie construită din documente trebuie să arate și locurile în care documentele se contrazic.

Generația următoare aduce un alt tip de viticultor. Alfred Ambrosi (1895–1974) termină Liceul Stephan Ludwig Roth, ajunge pe frontul primului război mondial ca artilerist, este rănit și intoxicat cu gaz, iar după război studiază dreptul la Cluj și își ia doctoratul în 1921. Urmează Universitatea Agricolă din Berlin, unde aprofundează cultura modernă a viței de vie, și cursuri la universitatea de comerț. După studii lucrează câțiva ani la Hugo Stinnes, la Hamburg, apoi revine în țară, pentru scurt timp, la același angajator.

În 1927 preia domeniile părintești de la Crăciunel și începe activitatea tradițională a familiei: replantarea viilor după cele mai moderne metode, vinurile, crama, exportul de butași. Se face repede cunoscut în România pentru sortimentele de vin și pentru activitatea din cramă, iar exporturile îi aduc recunoaștere internațională — mai ales după selecția și multiplicarea propriului portaltoi, „Ambrosi-special”, și după prezentările susținute la congresele internaționale de viticultură. Om cu autoritate în comunitate, activează și în viața politică, dar mai ales în Parohia Evanghelică din Mediaș, pe care o slujește din 1942 ca curator până la emigrarea în Germania.

Emigrarea nu închide capitolul, ci îl mută. În Germania continuă activitatea viticolă, iar dovada cea mai concretă sunt reclamele pentru vinul din Transilvania apărute în ziarele germane în 1967, 1971 și 1972. Una dintre ele, reprodusă în broșură, anunță „Schenkt Wein aus Siebenbürgen!” — „Dăruiți vin din Transilvania!” — și recomandă, ca dar potrivit de Crăciun și de Anul Nou, mărcile proprii „Dr. Ambrosi Sondermarken”: Traminer și Mädchentraube, cu trimitere la lista de prețuri a casei Dr. Stefan Spernath & Co. și cu adresa lui de comandă, München 80, Zaubzerstraße 41. O altă reclamă din aceeași pagină listează „1964er Mädchentraube Spätlese” și „1964er Siebenbürger Traminer”, sub sigla „Importgemeinschaft Dr. Alfred Ambrosi / Süddeutsche Importkellereien GmbH, München”. Un bărbat trecut de șaptezeci de ani, într-un oraș bavarez, vinde încă vinul văii pe care o părăsise. Moare la München în 1974.

A treia viață: Hans Ambrosi

Biografia lui începe ca a oricărui fiu de familie săsească din anii 1930: liceul Stephan Ludwig Roth, apoi bacalaureatul la Liceul Brukenthal din Sibiu, în 1942. Imediat după examen este chemat în armată și ajunge soldat pe frontul rusesc. La sfârșitul războiului este lăsat la vatră în Germania, dar se întoarce în Transilvania; în 1947 pleacă definitiv în Germania. Are douăzeci și doi de ani, o meserie de învățat și un continent în față.

Se stabilește la Geisenheim, în Hessa, unde studiază din 1948 agronomia la Universitatea Stuttgart-Hohenheim, absolvită în 1951; după alți doi ani obține titlul de doctor la aceeași școală. Lucrează apoi doi ani la Institutul de Cercetări pentru Vița Altoită din Geisenheim, în Rheingau, înainte de a deveni asistent de cercetare la Institutul de Pomologie al Colegiului Agricol din Stuttgart-Hohenheim. Este traseul unui om care nu alege între știință și practică: le ține pe amândouă, cum făcuseră și tatăl și bunicul său, doar că la o scară mai mare și cu un laborator în plus.

În 1954 pleacă în Africa de Sud, în momentul în care erau căutați cincizeci de academicieni germani pentru agricultură. Între 1954 și 1964 este conducătorul secțiunii de viticultură al Universității Stellenbosch și, în același timp, consultant al producătorilor din provincia Kapprovinz; apoi, până în 1966, pune bazele Institutului de Viticultură și Oenologie Nietvoorbij din Stellenbosch. Un fiu al Târnavei organizează, la capătul sudic al Africii, o instituție de cercetare viticolă — o continuitate de meserie care traversează emisfera și care repetă, la altă scară, gestul familiei de la Aiud: a învăța pe alții să altoiască.

În 1966 se întoarce în Germania ca director al celei mai mari podgorii a țării, Podgoriile de Stat Kloster Eberbach din Hessa. Sub conducerea lui, podgoriile de stat cunosc o dezvoltare și o modernizare accelerate; participă activ la restaurarea și deschiderea către public a mănăstirii Eberbach și la refacerea istoriei viticole de 850 de ani a acesteia. Festivalul de muzică Rheingau este inițiat, susținut și promovat de el, iar cu peste 150 de manifestări pe an devine cel mai important punct cultural al regiunii. Nu este o paranteză: un viticultor care restaurează o mănăstire și inventează un festival face exact ce făcuse familia lui la Mediaș — leagă un loc de un nume.

În 1990 se pensionează și se dedică scrisului: peste șaizeci de cărți despre vin, care îl fac cel mai citit autor german în domeniu. Se ocupă și de promovarea vinului german în străinătate, prin Academia Germană de Vin Kloster Eberbach, pe care o înființează, și prin traducerile publicațiilor sale; activează ca consultant la Saale-Unstrut, pe Elba și în România. În 2001 i se decernează Premiul Cultural al Sașilor din Transilvania, ca semn al recunoașterii muncii de o viață. În 1996 semnase în Siebenbürgische Zeitung un articol despre centenarul lui Erhard Binder — un detaliu mic, care arată că legătura cu lumea săsească nu se rupsese niciodată.