Dosarul tehnic al replantării: un articol de zece pagini din 1909, citit îndeaproape, și cifrele care arată cum a fost înlocuită o podgorie întreagă — nu cu entuziasm, ci cu sol, calcar și temperatură.
Filoxera
Filoxera nu a venit în Transilvania ca o surpriză științifică. Apăruse în Ungaria în 1874, la Pancsova, iar din 1889 era atestată în zona Târnavei. Între timp, viticultorii încercaseră de toate: defrișarea forțată a viilor bolnave, tratamente cu sulfură de carbon, cultivarea intensivă a butucilor.
Articolul din 1909 arată de ce nu au funcționat. Sulfura de carbon se injecta în sol în doze de 24–28 g/m² și funcționa doar dacă via era încă puternică; „procedeul cultural” dădea rezultate doar pe soluri ușoare și uscate. În Transilvania, viile vechi aveau rădăcini aproape de suprafață și erau plantate neregulat — imposibil de tratat uniform. Tratamentele cereau o vie ordonată, iar viile vechi nu erau ordonate.
La sfârșitul anilor 1890, filoxera și peronospora distruseseră practic toate podgoriile din zonele Kokelului și Mureșului. Răspunsul care a rămas nu a fost salvarea butucului bolnav, ci înlocuirea lui: portaltoi american, altoi european. O tehnică de supraviețuire care a devenit, în două decenii, o industrie.
Comisia viticolă
În 1889, Michael Ambrosi sen. a depus la Consiliul Asociației Agricole Săsești un referat prin care cerea înființarea unei Comisii Viticole. Nu cerea bani, cerea coordonare: cine verifică focarele, cine ordonă defrișarea, cine instruiește cultivatorii. Comisia a fost înființată, iar el a devenit președintele ei.
Din 1892, Friedrich Caspari — întors de la Klosterneuburg și numit comisar de stat pentru combaterea filoxerei — a lucrat alături de el zece ani. Împreună au ținut cursuri și șezători în sate, au explicat altoirea și au legitimat-o în fața unor cultivatori care se uitau cu neîncredere la vița americană. Schimbarea nu a fost doar tehnică; a fost o schimbare de încredere.
Rezultatul acestei perioade se vede în două locuri. Primul este în vii: podgoriile replantate, școlile de vie, pepinierele. Al doilea este pe hârtie: articolul din 1909 al lui Michael Ambrosi jun. este raportul tehnic al generației care a trecut de la panică la metodă. Comisia nu a apărut în manuale; a apărut în vie.
Altoiul
Alegerea portaltoiului nu era o chestiune de preferință, ci de sol. Riparia portalis mergea pe soluri fertile și adânci, nici umede, nici prea uscate, și nu suporta mai mult de 12% carbonat de calciu; Rupestris monticola era pentru soluri ușoare, uscate, în poziții înalte și calde, cu toleranță până la 30%; Solonis, pentru soluri adânci și umede, cu până la 25% calcar, dar fără o rezistență completă la filoxeră. Noul Berlandieri × Riparia 157 trecea de 50% calcar.
Ca să știe ce portaltoi să aleagă, pepiniera folosea un calcimetru Bernard — un instrument simplu care măsura calcarul din sol după cantitatea de dioxid de carbon eliberată. Apoi urma pregătirea: o afânare profundă de 60–80 cm, făcută cu cazmaua și lopata, nu cu explozibil, cum se practica în unele zone ale Ungariei. Plantarea se făcea la cel puțin 120 cm între butuci.
Altoirea avea două căi. La fața locului, portaltoiul american era plantat și crescut doi ani, iar în al treilea an, în mai, lăstarii erau altoiți verde prin copulație simplă, la 60–80 cm. În pepinieră, altoirea pe lemn — copulația engleză — era urmată de „Moosveredlung”: altoii erau așezați în lăzi căptușite cu mușchi, la 20–24 °C și umezeală, unde calusul se forma în circa trei săptămâni. Metoda a făcut diferența dintre o meserie și o industrie.
Pepinierele
În 1909, articolul vorbea despre două pepiniere mari în Transilvania, care produceau anual milioane de altoiuri și care, în vârful sezonului, angajau împreună 800–1000 de oameni. Nu erau grădini de butași; erau întreprinderi cu sezon, cu ierarhie și cu livrări la termen.
La Buftea, unde Michael Ambrosi jun. era asociat și director din 1907, scara se vede în cifre: 40 ha de podgorie de butași, 12 ha de școală de viță altoită, 30 ha de caise și prune, o plantație de pomi crescută de la 10 ha în 1904 la 50 ha în 1909. Irigațiile furnizau aproximativ 3 milioane de litri pe zi. Se produceau 8–10 milioane de butași pe an, vânduți în țară sau exportați în țările Baltice.
Forța de muncă era locală și instruită la Aiud: în primăvară, la altoire, la livrări și la școala de pomi lucrau zilnic 800–1000 de persoane. O asemenea concentrare de oameni într-o economie rurală este greu de imaginat astăzi; pentru epocă, însemna că ritmul satelor se muta, primăvara, în pepinieră. De aici și numele de „școală de vie”: oamenii învățau o meserie care se exporta.
Exportul
Vița altoită nu se vinde singură. Are nevoie de un catalog, de o listă de prețuri, de un mod de plată și de un vagon. Ambrosi le-a construit pe toate patru. Catalogul pepinierei din 1936 — „Ambrosi, Fischer & Co.”, Aiud — nu este o simplă listă: are condiții de vânzare, garanții de autenticitate a soiurilor, termene de reclamație și un cont de CEC.
Transportul explica geografia. Depozitele de la Mediaș erau lângă calea ferată, iar comenzile plecau cu trenul: în monarhie, în Regatul României și în țările Baltice. Mai târziu, familia avea să ajungă și în Africa de Sud — Hans Ambrosi a condus catedra de viticultură de la Stellenbosch între 1954 și 1964 — dar asta este o altă ramură a poveștii.
Detaliile din catalog arată o afacere modernă: plata în avans, rambursul restului, ambalajul și încărcarea la vagon taxate 5–10% din factură, reclamațiile primite în opt zile. Prețurile erau în lei, iar cumpărătorii puteau cere lămuriri prin telefonul Aiud 22. Un catalog este, în fond, o fotografie a pieței: cine cumpără, cât plătește și ce i se promite.
Articolul din 1909
Documentul care stă la baza acestei pagini este un articol de zece pagini: „Die Weingartenerneuerung in Siebenbürgen”, semnat Michael Ambrosi jun., Nagyenyed (Aiud), tipărit în 1909 la paginile 39–48 ale revistei. Nu este o amintire; este un raport tehnic, cu soluri, cifre și metode.
Ambrosi scrie ca un om care a văzut eșecul de aproape. Începe cu defrișările inutile și cu sulfura de carbon, continuă cu portaltoii, calcimetrul, aratul adânc, altoirea și școala de vie, și încheie cu soiurile și randamentele. Tonul este sec, dar are o frază care trădează miza: după cincisprezece ani de experiență, se poate spune că viitorul aparține altoirii.
Ultima pagină este cea mai grea. Filoxera, scrie el, a pustiit podgoriile atât de rău încât mulți viticultori au fost nevoiți să-și ia toiagul de drum și să-și încerce norocul dincolo de ocean. Articolul nu ascunde pierderea; o numește. Tocmai de aceea este un document al replantării, nu o broșură a ei.
